Loneliness engulves my soul/I've been true I gave my heart

My fingers touch the solid stones/ Strong and cold, they keep me from home/ Imprisoned like a wingless dove /Far away from the land I love /Lonely days count lonely years...

3 luni Au trecut doar trei luni de cind m-am mutat. Nu am de ce sa ma pling. Pina acum totul a fost mai bine decit m-as fi astptat. Acuma traiesc cu senzatia ca sunt aici din toteauna. Nu, nu vreau sa fug de nici un trecut murder, si nici sa las impresia ca nu mai vreau sa am de aface cu Romania,ci pur si simplu aceasta este senzatia. M-am obisnuit cu ce avem de facut la scoala, m-am obisnuit cu cladirile, m-am obisnuit cu statuturile de genul woman in computer science/eastern European geek/ keep out of direct sunlight/ you’ve read my tshirt that’s enough social interaction for today/you are smart/you watch IT crowd, you are geek/etc,etc. M-am obisnuit cu atmosfera de-a dreptul incendiara (la modul propriu) din laboratoarele in care involunta ne preteacm o mare parte a timpului. Ati observant abundeanta verbului “a se obisnui”. Asta insemna ca am adaptat aceste obiceiuri si acuma le accept, oarecum obligate. Dar dupa trei luni continue de vazut aceste lucruri pot sa spun si eu ca vreau in Romania. Parca mi s-a acrit de aceeasi rutina timp de 3 luni de zile. Acuma nici dusul inapoi in Romania nu este parfum. Am mai incercat asta pentru citeva zile acuma vreo luna. Film SF, ce mai. Incepind de la faptul ca atunci cind traversam strada am avut un noroc imens ca nu m-a calcat vreo masina si cu faptul ca nu mai am reflexul de a inchide o usa pina la a merge pe strada si a devein deosebit de melancolica la locurile de prin care aveam diverse amintiri. Da, 12 ani nu e putin. Si da, in cele 3 zile am ajuns sa ma emotionez pina la lacrimi vazind unele locuri din Bucuresti. Acuma trebuie sa supravietuiesc 3 saptamini intregi incercind sa nu ma intorc in casa de fiecare data cu ochii pisati.

Pe linga toate astea mai este si partea ca te trezesti singur in the middle of nowere. Pentru mine nu a fost asa, pentru ca am avut norocul sa gasesc personae in aceeasi situatie si care ma ajuta enorm (dau acatiste pentru voi). Bine , bine si dupa ce ajungi aici te gindesti si la cei de i-ai lasat in urma. Ba chiar mai mult, incerci cumva sa pastrezi legatura rupta cu brutalitate. Dupa ce am avut parte de o despartire mai ceva ca un priveghi (tare as mai fi vrut niste coliva ca e buna) si o conducere pe un ultim drum si lacrimi inainte de coborirea in gropa (sa nu fiu mirlanca, am apreciat gestul vostru din suflet dar cam asa lasa impresia). Se pare ca acum sunt moarta, ingropata. Va dati seama ca mi-e si mie dor de haladuit pe maidane, de mers la un cico la terasa de la coltul strazii, de o bere la 3 dupa masa in timpul saptaminii in H/H, de mers la un concert intr-un bar, de o punga de seminte in scara blocului (obiceiuri probabil impracticabile aici).Imi dau seama ca nu pot sa pun mina pe telefon si sa o sun pe colega care statea 2 strazi mai incolo si sa-i spun “ne vedem in 10 minute la un cico la bodega din colt?”. Si va dati si voi sama ca probabil imi vine sa o fac. Drept pentru care m-am decis ca singura solutie este corespendenta scrisa. Am trimis scrisori la viata mea si mi se pare sentimentul cel mai frumos sa gasesti o scrisoare in cutia postala si sa o desfaci cu miinile tremurinde si apoi sa o ciesti pe nerasuflate ca sa afli noile vesti despre corespondentul tau. Sa recunoscti scrisul si sa zimbesti cind vezi o bucatica din cel caruia i-ai scris. Si da ginditiva ca acum 100 de ani corespondentele intre oameni la distant ase faceau numai prin scrisori. Acuma voi trebuie sa le pupate inelele de pe degetele mici domnilor Odobleja si Moisil ca avem  alte moduri de comunicare. Ceva mai rapide (de la citeva zile la citeva secunde). Cu atit mai bine. Am si eu momente in care mai vreau sa stau la o poveste, la o birfa despre ce se mai intimpla in locurile in care nu mai sunt, sa mai simt si eu un pic purtata spre acele locuri. Dar din pacate toate conversatiile sunt ceva de genul “eu: Buna . Ce mai faci? Interlocutor: buna. Bine. Nu pot vorbi /Am o mica problema/Tocmai plecam.” In momentul ala eu ma fac mica mica, imi iau broasca testoasa si ma gindesc ca nu e nimic, doar e ocupata si probabil o sa aflam una despre alta vesti cu prima ocazie care se iveste. Nu vreau sa devin enervanta, asa ca nu o sa pot la nesfirsit sa imi inebunesc prietenele din Romania cu intrebari existentiale. Asa ca stau si astept cu sufletul la gura o reluare a conversatiei intrerupta dupa un schimb scurt de linii. Si stau, si stau, si vad fatuca zimbitoare de la programelul de instant messaging care indica prezenta in spatial virtual a persoanei cu pricina. Si ma uit cu ochii in lacrimi si imi dau seama ca conversatia scurta inceputa nu va mai avea nici un final...Si apoi incep sa ma gindesc ca nu mai exist acolo ca persoana fizica, in acel spatiu in care existam pina de curind. Si atunci este momentul in care ma vad moarta si ingropata.

Poate s-a intimplat sa am nevoie si eu de ajutor sau aproape inebunisem intre peretii in care imi petrec zilele. Poate mi-ar fi placut si mie ma duc la un evenimet din Romania. Poate aveam nevoie de sprijin intr-un moment mai greu. De unde au venit toate acestea? De la niste oameni pe care ii vazusem de citeva ori in viata mea. Sau de la colegii mei de aici (din nou zic ca o sa dau acatiste pentru voi la biserica si probabil o sa va duc lipsa in vacanta) sau de la corespondenti (corespendent este echivalentul cuvintului “pen-pal”, nu?). Pentru ca ei probabil nu au tinut cont de disparitia mea fizica din spatiul in care existam. Asa ca am ajuns sa imi vars ura zilnica in poala unor oameni pe care i-am vazut de citeva ori in viata mea. Am ajuns sa-mi povesteasca si ei ce pot din si despre spatiul in care existam. Sa-mi dea un umar pe care sa pling. Sa sara cu o vorba de bine. Ba chiar sa ma ajute la teme. Sa spunem povesti si sa impartim experiente. Sa ne plingem de cursul vietii. Si cind ma gindesc ca probabil nu ii voi mai vedea in viata mea. Ca probabil nu voi afla cum arata scrisul lor de mina. Ca vocea lor nu imi va rasuna niciodata in urechi. Ca probabil nu o sa am ocazia sa-i rasplatesc cu o bere. Ca probabil nu o sa le string mina si o sa le zic un “mutumesc”. Cine stie? But, they manage to be terrific pan-pals and they deserve a whole kingdom.

Acum nu-mi ramine decit sa sper ca The Scottish crown belongs to me!